”Să explorăm diabetul cu bufnițe”

La întrebarea, ușor retorică, ”Voi mai găsi eu ceva la fel de haios?”, răspunsul, în prezent, este inevitabil, da. Încă un Sedaris!

Să explorăm diabetul cu bufnițe” păstrează în mare parte aceeași nota umoristică a stilului care l-a consacrat pe David Sedaris, eseuri înțepătoare la propria adresă, îndreptate spre membrii familiei, ori spre terțe persoane, pe care le-a observat și despre care și-a notat cu însuflețire în caietul său de însemnări.

DSC_0639-2.jpg

Capitolele dedicate copilăriei rămân, în continuare, preferatele mele. Spre exemplu, m-a făcut să râd pe înfundate, dar m-a și uimit nonșalanța descrierii outfit-ului tatălui său la cină ori prin casă după ce se întorcea de la serviciu. Nu mulți ar spune adevărul despre tații lor, cum că ar umbla în cămașa de serviciu și indispensabili, arătând ca niște luptători de wrestling ori ca niște ”sugari care se fâțâie de colo-colo în scutece”. Pentru the many funny inside intel, trebuie să mulțumim relației lor aparte tată-fiu.

Trademark-ul pentru auto/ironia subtilă este atât de evident în aceste capitolele… și cu toate că sunt la cea de-a două carte, aș fi zis că m-am obișnuit, gata îi cunosc scriitura, ok, este funny, autoironic, but neah, tot m-a impresionat, mai ales, povestirile despre noncompetitivitatea lui la înot vs. insistențele mascate ale tatălui său în direcția asta. Ori când își concentrează atenția pe ”avantajele” de a avea o familie mare, mai mulți frați/surori mai mici: ”mai aveai trei și, mai târziu, patru frați pe care să-i iei în vizor, toți mai mici decât tine și fiecare cu propriile defecte: dinți de iepure, note proaste. Era ca și când ai fi pescuit un pește într-un butoi. Chiar dacă se lăsa cu pedepse, aveam ocazia să «comut canalele», asta însemnând, în cazul de față, să trec de la The Greg Show (un alt băiat, bun înotător, pe care îl venera Lou, tatăl lui David) la The David Show”.

Pe parcursul lecturii am descoperit și un David ușor sensibil, în timpul călătoriilor de promovare mereu alături de partenerul său Hugh, ori după ce una din cărțile lui a ajuns numărul 1 pe lista bestsellerurilor revistei Times, un David ecologist, iubitor de natură, de aer curat, ori un David ”apărător” al libertăților sistemului de sănătate. 😉

DSC_0645-2.jpg

Capitolul ”Să înțelegem totul despre bufnițe” este clar, ”o laudă” adusă simțului proprietății, care ne cuprinde în prezența ochilor misterioși ai acestor păsări nocturne. Întâmplarea lui David din acest capitol merită citită prima dată, mai ales, că spre sfârșitul acestuia, David descoperă câte ceva despre fascinația lui puerilă îndreptată spre anormalitate.

DSC_0662-2.jpg

Din categoria fun facts sau după cum am spus și data trecută, ”Let’s Explore Diabetes with Owls!”:

”Oare nu tocmai asta este frumusețea călătoriilor în țări străine – faptul că mereu dai peste ceva după care întorci capul? Ca să te miri, nu trebuie să fii fluent în nicio limbă, ci doar să stai bine mersi cu gura deschisă. Dar nu ca un prost, ci ca o persoană care a rămas fără cuvinte.”

 

Jurnal vs. Carnet de însemnări

”De foarte multe ori, acești termeni sunt folosiți interșantajabil și n-am înțeles niciodată motivul. Ambii au legătură cu cuvântul «zi», dar după părerea mea, jurnalul este un fel de depozit de idei – sunt gândurile taleașternute pe o foaie. Comparativ cu acesta, într-un carnețel de însemnări îți exprimi sentimentele. Cât despre verbul «a ține un jurnal» – un cuvânt care a apărut din senin, cam în același timp cu «a ține un album cu tăieturi din ziare» -, acesta nu spune despre tine decât că ești un ciudat care are prea mult timp liber.”

 

” – Primul ochi (este vorba despre un «aragaz simbolic», în felul acesta, obiectul studiului a fost mai accesibil explicat) reprezintă familia, al doilea, prietenii, al treilea, sănătatea, și al patrulea, munca. Ne-a explicat că, dacă voiai să ai succes, trebuia să renunți la unul dintre ochiuri, iar dacă voiai să ai succes pe bune, trebuia să renunți chiar a două dintre ele.”

Anunțuri

Sofia, prima doamnă fermier

Citim și recitim de câteva zile o cărticică despre familie, copilărie și melci. Personajul central este o fetiță de patru ani, hotărâtă să se facă ”o doamnă fermier”. Exact, o doamnă fermier!

Sofia, căci despre ea este vorba, are doi frați gemeni, Matei și Marc sau Marc și Matei, cum se prezintă ei de fiecare dată amuzați, cu care se înțelege și nu prea. Adevărul e că au preocupări diferite, iar cu toate astea, Sofiei îi place să fie inclusă în jocurile lor, cursele cu melci fiind printre preferatele ei. De altfel, povestea începe cu o astfel de cursă, când Sofia găsește un melc micuț, cu o culoare ”gălbuie ca untișorul”, și complet diferit de melcii fraților ei.

După cursa de melci, Sofia îți anunță familia că atunci când va fi mare, se va face o doamnă fermier, iar la ferma ei va îngriji o singură vacă, al cărei lapte îl va bea ea tot, și pe care o va chema Floricica, va mai crește două găini drăguțe pe nume ”Aprilie” și ”Mai”, un ponei pe post de animal de companie, pe care nu-l va călări și căruia îi va da numele ”Sforăilă” și un porc – Pojar – ”deoarece o să fie un porc pătat, desigur”.

Dar până când visul i se va împlini, Sofiei nu îi rămâne decât să strângă ”buni pentru fermă” și să vadă de microferma încropită în magazia casei. ”Turmele și cirezile ei de vite” constau în gândaci de lemn, hrăniți cu bețe de chibrituri sau fulgi de porumb, miriapode, râme, pe care le ținea într-o cutie veche de tinichea plină cu pământ, urechelnițe, a căror creștere căpătase o nouă importanță în activitatea de fermier de zi cu zi, un limax enorm, maroniu-închis, și vreo douăzeci de melci, pe care îi ținea într-o cutie de carton, și, pe care îi hrănea cu frunze de varză.

Cu toate că nu este ca toate celelalte fetițe de vârsta ei, care se joacă cu ponei roz 😉 , Sofia este o fetiță încrezătoare și determinată, iar ”aventurile” ei îți captează atenția numaidecât, fie că ești mare, fie că ești mic. 😀 În plus, n-ai cum să nu o îndrăgești, mai ales când vezi că piticul căruia îi citești cartea, seară de seară, învăță, fără să-și dea seama, o serie de valori importante. Go team snail! 😀

”Eu o să vorbește drăguț cândva” ;)

Am încheiat cu bine o săptămână mai ciudățică, multe deadline-uri la job, copil bolnav, vreme capricioasă… Cu toate astea, statul pe-acasă cu Luca a avut beneficiile lui: quality time cu prietenașul meu și o carte bună, citită cât ai zice Sedaris.

Eu o să vorbește drăguț cândva” de David Sedaris ședea în bibliotecă nebăgată în seamă de vreo lună, dar mi-am adus aminte de #haibunreadingchallenge de maicarte cu un titlu atractiv”, iar titlul ăsta mi s-a părut mai mult decât potrivit.

Let’s ”Me Talk Pretty One Day”!

În agenda mea, am notat înainte, următoarele întrebări ”Voi râde cu lacrimi?”, ”Mi se va părea că se termină prea repede?”… DA și da, ar fi răspunsurile, după ce am dat-o gata în trei zile. 😀 Însă, acum, se ridică o nouă întrebare… ”Voi mai găsi eu ceva la fel de haios?”. (aștept recomandări 🙂 )

Mi-a plăcut scrierea lui pentru faptul că toate situațiile bizare în care intra, destul de des, au fost tratate ca atare, mai mult decât atât, le-a prezentat cu un spirit auto/critic, fără să facă exces de sarcasm. Practic, m-a determinat să încerc să privesc cu alți ochi momentele ”dificile” prin care, inevitabil, mai trec și eu, să nu mă las afectată, să fac haz de necaz, iar la sfârșitul zilei, să pun capul pe pernă cu zâmbetul pe buze.

De exemplu, David nu a fost câtuși de puțin deranjat să lucreze o vreme printre niște indivizi dubioși, care mai de care mai shady, dimpotrivă, s-a adaptat situației și cumva a început să aparțină găștii pestrițe formată din Lyle, un cântăreț de muzică folk, Ivan, un imigrant rus, Richie, un tip de 2 metri înălțime, 150 kg., fost condamnat pentru crimă și Patrick, angajatorul zgârcit. Cam asta a însemnat ”Marele salt înainte” pentru David, ”distinsul academician”. 🙂

Totuși, trebuie să recunosc că am regăsit, pe alocuri, și un David oarecum duios. (if that’s the case) M-a impresionat cum în aproape fiecare capitol este prezent tatăl său, Lou (căruia, de altfel, îi și dedică volumul): ”Când eram mic, tata…”. Cu toate că nu avea niciun interes comun cu tatăl său, David vorbește cu umor și tandrețe despre Lou. Înțeleg și de ce. Până la urmă cartea ar putea fi privită ca un elogiu la adresa lui Lou. Păi, Lou Sedaris a făcut o treabă destul de bună crescând 6 copii, cu toate ”prelegerile lui exasperante” ori cu împinsul de la spate în ”cariera” muzicală.

So, de la alegerea ingenioasă a titlurilor capitolelor, la glumele pe seama unor momente până la urmă penibile din viața lui, Sedaris m-a făcut să-mi doresc să mai vreau să-l citesc, să râd din nou pe înfundate cât timp doarme Luca, apoi să-i povestesc lui Marius, toate detaliile subtile, pățaniile (dacă le pot spune și așa) lui David, copilul sâsâit, dar și ale lui David, adultul responsabil… not!

Vă las mai jos și câteva fun facts pe care le-am descoperit parcurgând cartea:

  • băieții de 12 ani – cel mai barbar grup demografic care ar putea să existe;
  • Dexter Gordon – saxofonist tenor american, solist de muzică jazz;
  • Mr Natural – în top 35 al celor mai importante benzi desenate;
  • Sidney Sheldon – scriitor și scenarist american;
  • Fiecare dintre noi era un bărbat captiv într-un trup de copil.

Cartea o găsiți aici, și pe cuvânt, că merită citită. Te binedispune și chiar te face să râzi cu lacrimi. 😀