«O poveste este o promisiune» – Juniper

Poveștile adevărate nu se livrează cu ajutorul comunicatelor de presă. Iar când doi părinți își aștern experiența dureroasă, fără perdele, pur și simplu, cred că oricare dintre noi ar trebui să o citească, părinte sau nu. Și nu pentru că uite un exemplu de părinți stăruitori, încrezători și puternici, nu, dimpotrivă, pentru cât de umani sunt, pentru sinceritatea realității, pentru greșelile pe care le-au făcut ori pentru alegerile discutabile.

Citind-o pe Juniper, mi-am notat câteva rânduri, care cu toate că poate sună familiar, sunt reprezentative și pentru câteva momente din postura mea de părinte. Citatele sunt extrase de pe la începutul cărții, când nu știam exact ce întorsătură vor lua lucrurile, când abia începeam să o descopăr pe Kelley French, o tânără jurnalistă care își dorea să fie mămică cu orice preț. Și sincer, nu cred că m-am gândit că o să meargă atât de departe, dar, din nou, acesta este farmecul cărții acesteia, sinceritatea și transparența.

Îi eram datoare cu un tată fantastic. Îi eram datoare cu devotamentul meu deplin și cu toate eforturile de a fi un exemplu bun pentru ea.

Voiam să-mi ajut fiica să devină cea mai bună versiune a sa, nu o copie a mea.

”Îmi doream să cresc un copil încrezător și curajos. În copilărie fusesem timidă. Voiam să cresc un lider, un om cu capul pe umeri.

Cu toate că este o carte grea, apăsătoare prin detaliile procedurilor medicale, care involuntar, mi-au stârnit frustrarea, mi-am dorit să o parcurg, mi-am dorit să o văd pe Junebug dincolo de orice pericol și pe cei doi, Tom și Kelley, apropiați din nou. Am simțit cumva că se vor regăsi, pentru că oricât de greu le-ar fi fost, Junebug nu a fost degeaba ”un miracol”. Un copilaș cu așa o personalitate, nu avea cum să nu-i învețe o lecție despre viață și puterea speranței.

O experiență apăsătoare, cu pauze de plâns, de introspecție, de autocritică, de încurajare, dar în definitiv, o experiență pozitivă. Cu toate că pe Tom și Kelley i-a transfigurat, în același timp, i-a transformat în părinții absolut normali care sunt astăzi, cu griji, frustrări, slăbiciuni, bucurii și reușite.

Juniper cred că m-a ajutat să-mi depășesc teama de a mai scrie pe aici, din când în când, câteva rânduri despre cum e să fii mamă în momentele acelea când simți efectiv că îți vine să-ți iei câmpii sau când abia aștepți să se lase liniștea, să te poți furișa sub dușul fierbinte unde să stai minute bune, golindu-ți mintea de grija micului-dejun de a doua zi. Juniper este și despre faptul că este în regulă să vorbești de întreg pachetul, a deveni părinte, în mod sigur, nu e întotdeauna cel mai roz lucru care ți s-a întâmplat. 😉

«O poveste este o promisiune», mi-a spus Tom odată. «Este promisiunea că merită să așteptăm sfârșitul.»

Anunțuri

Țara Făgărașului, mai venim!

Și uite așa am plecat noi, trei drumeți, într-o aventură pe plaiuri săsești. Aventură i-am promis lui Luca, de aventuri am avut parte.

Sarcina mea a fost să mă ocup de alegerea destinației, de rezervări, lucru pe care l-am făcut numaidecât pentru că plănuiam de demult o escapadă într-un loc încărcat de povești, de legende. Așa că am ales să mergem, pentru prima parte a minivacanței noastre, la Cincșor, un sătuc din Țara Făgărașului.

Am pornit la drum din Pitești, într-o duminică. În lipsa tirurilor de pe străzi, timpul pe drum a zburat destul de repede. Trei ore de mers, timp suficient pentru un pui de somn – Luca – dar și răgaz să punem ultimele detalii la punct.

O dată ajunși, am pășit entuziasmați dincolo de portița Cincșor Transilvania Case de Oaspeți și am rămas cu gura căscată. Cât timp am așteptat să ni se facă check-in-ul, am aruncat o privire pe furiș. În principiu, știam la ce să mă aștept, îmi făcusem temele cu privire la locație, citisem toate review-urile, care erau excelente, dar, ca de obicei, am vrut să mă conving singură. 😀

DSC_0560.jpg

Biblioteca, pe care am filmat-o repede pe Insta Stories, se află într-o fostă școală protestantă construită undeva pe la începutul anilor 1900, iar camera unde am fost cazați s-a aflat în aceeași clădire, la etaj, unde trebuia să urci pe niște trepte de vis.

Punctul central, de altfel locul care m-a cucerit din prima, și practic locul unde ne-am petrecut majoritatea timpului este biblioteca. Una de vis! Impunătoare, înțesată de cărți! Cărți bune, vechi, miros de carte… perfect place to be! Literally!

Linișteee… 📖📖📖 #carticalatoare #haibunmd

A post shared by Alina (@green.mama.blog) on

Complexul, însă, este mai mare, având și o grădină imensă cu hamace, șezlonguri și alte locuri de cazare la fel de încântătoare, în fosta casă parohială a Bisericii Fortificate din sat și într-o altă casă săsească. Luca a descoperit și smotocit de-a binelea vreo patru pisicuțe care moțăiau leneșe la soare în curtea casei săsești. Credeți că i-a plăcut să culeagă mere, căpșunele și roșii de acolo?! ”Siiigur că da”, cum ar răspunde Jucăușul.

20170820_151450.jpg

20170820_152330.jpg

DSC_0592.jpg

Despre masă… micul dejun este inclus în prețul de cazare, și este format din preparate tradiționale, sucuri naturale, gemuri, carnăciori de casă, salam vânătoresc, iar prânzul și cina sunt contra cost (în jur de 70 de lei de persoană). Noi am ales să servim doar prânzul, pentru că de obicei seara Luca este obosit și nu prea mai are răbdare. Cum spuneam, prânzul este mai mult decât sățios și delicios. Apropo, bucătarul este chef. 😉 Ciorbiță de legume cu tarhon, ruladă de carne cu merișoare și orez cu șofran, papanași… deliciu culinar.

Ai multe de făcut de aici. În prima zi, noi am mers să vedem caii lipițani de la Sâmbăta de Jos, seara, am mâncat la o păstrăvărie din cadrul Complexului Sâmbăta de Sus.

20170820_174141.jpg

A doua zi a plouat. Dar n-a fost cu supărare. Ne-am bucurat de cărți, fotografii și ne-am jucat din plin cu Luca.

Înainte de plecare o citim pe "Veronica". 😍

A post shared by Alina (@green.mama.blog) on

Iar a treia zi, am vizitat Muzeul de Pânze și Povești din Mândra, Cetatea Făgărașului, am căutat-o pe doamna Ghircoiaș din Bucium pentru niște ii țesute la război, am văzut singura moară de apă funcțională de la noi din Ohaba, am urcat puțin și spre Șinca Veche la o mănăstire rupestră învăluită de mister.

20170822_103134.jpg

La plecare, am poposit și în Cârța unde am văzut singura mănăstire cisterciană din România construită în sec. XII. 😱Luca a cules struguri și s-a minunat de o moară simpatică cu trei ciocănașe.

Cam atât. Mi-a plăcut că am aflat de toate locațiile din vorbă în vorbă, stând la povești cu oamenii de prin sat. Dacă am fi avut timp, am mai fi vizitat Agnita, Biertan, Viscri, dar nu-i bai, pun eu la cale o nouă călătorie. 😉 Recomandăm cu căldură locația și zona!