„Salutări din partea celor fără cod de bare”

Povesteam acum ceva timp despre Dilema Omnivorului… După prima parte din carte, despre care am scris câte ceva aici, Michael Pollan abordează, într-un al doilea capitol amplu, lanțul trofic organic.

Organic… sună bine, nu?!… pare ceva în care poți avea încredere… cel puțin așa a fost pentru mine. Dar citind cu atenție povestea puiului de hipermarket, (puiul acela pe care îl cumpărăm de fiecare dată când ieșim la cumpărături), fie el și cu etichetă “organic”, am început să mă gândesc de două ori la ceea ce pun în coș, pentru mine și pentru bebe Luca. Și asta pentru că analiza făcută de Pollan arată foarte clar, cum puiul organic nu diferă cu nimic de varianta sa industrială, în sensul că nici acesta  nu știe și nu poate să fie “liber”, fiindcă nu înțelege pe deplin ideea mișcării neîngrădite, nu știe să mănânce iarbă, nu știe să iasă din cotețul în care s-a născut, și din care va pleca către noi, consumatorii. 😦 Trist. De ce?! Totul a plecat de la interesele producătorilor, agrobusinessmen-ilor, pentru care paleta termenului de produs “organic” a trebuit să se lărgească la maxim, iar, ca de obicei, o mână de ajutor a fost dată de programele guvernamentale.

Așadar ferma unde cresc puii organici presupune, printre altele, existența unui spațiu verde, spațiu cu iarbă, unde puii să iasă și “să se recreeze”. Puiul, însă, nu înțelege acest lucru și nu profită, percepția sa față de acel spațiu, oricum foarte mic, fiind una de frică de necunoscut. În concluzie, care e partea organică?!

Trecând la drumul salatelor “organice” până în hypermarket, modalitățile de ambalare, proprietățile pe care acestea le pierd, ca urmare a proceselor tehnologice, inevitabile în cazul ambalării, vidării, transportării, autorul sintetizează că ar fi o greșeală să presupunem că termenul organic pe o etichetă înseamnă automat aliment sănătos, mai ales, când acesta apare pe alimente procesate și aduse de la mare distanță, care și-au pierdut din valoarea nutritivă și din gust, cu mult înainte să ajungă pe masa noastră.

În cele din urmă, Michael Pollan ajunge la ferma Polyface, un adevărat exemplu de producător de hrană organică. Polyface este o fermă de mici dimensiuni, care aprovizionează doar o regiune din USA, unde oamenii vin cu încredere și cumpără produsele lor știind că sunt de calitate. Pornind de la folosirea judicioasă a materiilor prime, precum iarba, cei de la Polyface au pus bazele unei ferme, care arată ca un sistem natural, în care foarte puține lucruri se pierd, majoritatea fiind transformate în lucruri utile, realizându-se astfel un lanț trofic natural.

Autorul face o comparație între puii organici analizați anterior și puii crescuți la ferma Polyface. Modul transparent în care aceștia din urmă sunt crescuți, posibilitatea cumpărătorului de a asista la tăierea puilor, la pregătirea lor pentru vânzare, la analizarea mediului lor de viață, l-au impresionat plăcut făcâdu-l să afirme că merită, cu siguranță, un preț mai mare, fiind un produs care îți prezintă încredere.

DSC_0235.JPG

Ultima parte din Dilema Omnivorului prezintă lanțul trofic reprezentat de pădure, de vânători-culegători, fiind prezentate povestioare despre cum să alegi ciupercile comestibile sau cum să vânezi un porc mistreț. Ai nevoie de oameni pricepuți lângă tine, îți pot spune cu siguranță. 😀

Mi-a plăcut cartea și o recomand.  Michael Pollan a abordat un subiect din ce în ce mai controversat și mi-a oferit o imagine mai profundă a deprinderilor noastre culinare.

Într-o societate și o economie de piață în care, de cele mai multe ori prețul dictează, cred că o educație alimentară este imperios necesară pentru a ne menține un set de valori și de principii care să ne conducă la un stil de viață sănătos.

Dilema omnivorului… din mine

Hubby s-a apucat din nou de citit. Să vedem ce ne mai povestește. 😀

Dilema omnivorului este o carte de succes, o carte care ne-a inspirat realmente, care ne-a deschis noi orizonturi și care ne-a răspuns la multe întrebări, într-o manieră simplă și precisă.

În ultima vreme, chiar am încercat să fim mult mai atenți la ceea ce mâncăm, să gătim cât mai natural, mai neprocesat și să ne documentăm puțin înainte de a consuma un anume aliment, citind cu atenție etichetele produselor pe care le cumpărăm.

Fără să ne dăm seama, ne frământau două din întrebările care stau la baza aceste cărți:

“Ce trebuie să mâncăm?”

“Ce mâncăm de fapt?”

Autorul Michael Pollan începe să ne relateze aventura sa inițiatică, pornind de la imaginea perfectă a unui hypermarket, cu raioane mari, așezate în mod strategic, pline de produse care mai de care mai variate, raioane care niciodată nu sunt goale, oricâți clienți ar fi prezenți, dar și pornind de la curiozitatea: “Cum au ajuns toate aceste produse acolo?”.

Cartea Dilema omnivorului este structurată în trei părți, corespunzătoare lanțurilor trofice propuse de autor: industrial, organic și vânătoresc-crescut.

Lanțul trofic industrial este explicat plecând dintr-un lan de porumb, din Iowa, și sfârșindu-se cu un prânz în familie mâncat la McDonald’s, în timpul unei plimbări cu mașina. Nouă imaginea finală ne-a creat o senzație de déjà-vu… Ups!

Am aflat multe istorioare despre porumb și implicațiile acestuia în alimentație, despre rolul de “plantă protocapitalistă”, în sensul unei monede de schimb. Ajungând în secolul XX am găsit și informații despre apariția speciilor hibride (care determinau productivitatea superioară, dată fiind capacitatea de adaptare a porumbului, putând fi plantată de patru ori mai mult pe aceeași suprafață) și despre folosirea îngrășămintelor chimice pe bază de azot (după al doilea Război Mondial).

Toate aceste schimbări au adus pe piață o supraofertă de porumb, fapt ce a condus la scăderea masivă a prețurilor. A fost introdus conceptul de “porumb marfă”, pierzându-se astfel legătura dintre producătorul de hrană și consumatorul final, și lăsând loc industrializării.

DSC_0115.JPG

Michael Pollan și-a continuat călătoria, urmărind drumul porumbului și modul cum acesta ajunge să fie consumat de către un juncan dintr-un combinat zootehnic. Cu toate că prin natura lui, acesta este un animal erbivor, juncanul este silit să mănânce porumb, fiind îngrășat forțat și obligat să consume medicamente, pentru a putea supraviețui schimbărilor, ulterior, fiind sacrificat și trimis pe mesele noastre la un preț cât mai mic.

O altă etapă în industrializarea porumbului este prezentată ca fiind descompunerea acestuia prin procedeul măcinării ude – o versiune industrială a digestiei – într-o mulțime de substanțe, pe care acum mi le amintesc de pe etichetele produselor: acid citric, acid lactic, gumă de xantan și altele.

Totodată, m-a frapat faptul că marii producători de sucuri acidulate Coca Cola și Pepsi (pe care nu le mai consum de ceva vreme și vă recomand și vouă același lucru) folosesc încă din 1984 siropul de porumb în produsele lor, în locul altor îndulcitori. De ce? Pentru că este foarte ieftin!

În final, cum vă spuneam, este explicată senzația plăcută, cauzată de șocul de carbohidrați și grăsimi ce inundă creierul într-o baie de substanțe chimice, după ce consumăm o masă la McDonald’s.

Suntem ceea ce mâncăm, iar această parte industrială din cartea Dilema omnivorului mie unul mi-a arătat și latura mai puțin cunoscută a lucrurilor, fiind evidențiat procesul tehnologic al mâncării de la prima verigă (fermierul), până la valorificarea produsului finit, dar și toate implicațiile acestui proces: poluare, decizii politice, factori umani și multe altele.

Recomand! Cartea o găsiți aici. Va urma!