Sharapova. De neoprit.

Maria Sharapova. Toți o știm. Jucătoare de tenis rusoaică, blondă, înaltă, frumoasă, dar mai ales controversată.

Recunosc că înainte să-i citesc autobiografia, ”De neoprit”, nu o înțelegeam aproape deloc în privința comportamentului ei arogant (țin minte un interviu al Simonei Halep care vorbea despre celelalte jucătoare din circuit, afirmând despre Sharapova că este singura care nu salută și nu zâmbește vreoodată),  și al ”răutății” pe care o are în privire în timpul meciurilor, o ”răutate”, însă, care a ajutat-o enorm în cariera sa.

De curând, Sharapova a revenit după suspendarea de 15 luni care i-a fost dictată fiindcă a folosit o substanță interzisă. Din nou, când am auzit vestea suspendării, ”breaking news-ul”, mi-am zis, ca mulți alții, ”e o trișoare, doar așa a reușit, nu merită toată faima de care se bucură” și altele poate mai dure, însă e interesant să auzi și opinia ei, pe care și-a exprimat-o detaliat în această carte, fiind vorba despre o substanță nou introdusă de ITF, pe care și-o administra ca tratament pentru inimă de mulți ani. Maria recunoaște că a fost o greșeală, dar în niciun caz una intenționată sau una care să o ajute să-și îmbunătățească performanțele sportive.

Acest eveniment pare a fi ultimul dintr-un șir de momente de suspans, de cumpănă ale vieții sale. Aventura sa a început la vârsta de 4 ani când a fost observată de un antrenor rus pe terenurile de zgură din Soci, și care i-a recomandat tatălui Mariei să plece împreună din țară pentru a avea șansa de a ajunge numărul 1 mondial. (Îi spune că dacă Mozzart s-ar fi născut în Rusia, cu siguranță n-ar mai fi avut succesul și recunoașterea valorii sale).

Nu a fost un lucru ușor, contextul politic fiind unul nefavorabil (se destrăma URSS), dar printr-un complex de împrejurări, Maria și tatăl său Iuri au ajuns în America, unde au început să bată la porțile marilor academii de tenis. Drumul a fost plin de obstacole. Lipsa banilor, schimbarea mai multor orașe și evitarea unor capcane întinse de așa-ziși binevoitori au făcut din copilăria Mariei o adevărată poveste, din fericire cu happy-end.

Viața și cariera Mariei s-au schimbat după ce a câștigat Wimbledon-ul la doar 17 ani, după o finală cu Serena Williams. Este una dintre cele două victorii ale sale împotriva americancei. Interesant mi s-a părut cum Maria povestește că după meci, a auzit-o pe Serena plângând în vestiar, aceasta promițându-și că nu va mai pierde în fața ”fetișcanei aceleia”. În prezent, scorul întâlnirilor directe este de 19-2! 😐

Sharapova a mai câștigat două turnee de mare slam, US Open și Australian Open, devenind și nr. 1 mondial, dar o accidentare la umăr a forțat-o să se retragă din circuit pentru o perioadă și să-și piardă ritmul de competiție.

Însă, cu o voință de fier și cu dorința de a reuși, Maria a revenit și a câștigat în 2012 și ultimul titlu de mare slam care-i lipsea din palmares, Rolland Garros, într-o finală contra Sarei Errani. Ulterior, în 2014, a repetat această performanță chiar împotriva Simonei Halep, într-un meci epic, ce a durat mai mult de trei ore, și despre care afirmă că putea fi câștigat de oricare dintre jucătoare.

Sharapova vorbește și despre viața personală, atât de importantă în viața oricărei persoane, despre admirația secretă pe care i-a purtat-o spaniolului Juan Carlos Ferrero (fost câștigător de Rolland Garros), un tip mai în vârstă decât ea și pe seama căruia pune câștigarea primului titlu de mare slam, la Wimbledon.

Maria a fost logodită cu un jucător de baschet, Sasha Vujacic, cu care a avut o relație care nu s-a sfârșit cum și-ar fi dorit. 😦 Ultimul ”lover” amintit de Maria este Grigor Dimitrov, un bulgar chipeș, jucător de tenis asemănat la stil cu Federer și mai mic cu câțiva ani decât Sharapova.

Cu un total de 5 titluri de mare slam, câștigătoare la Turneul Campioanelor și fost lider mondial, cariera Mariei Sharapova este una impresionantă și nu pare să se încheie prea curând.

Puterea fantastică de luptă, dorința de a juca tenis, profesionalismul și, nu în ultimul rând, impresionanta poveste de viață m-au făcut să-mi schimb puțin părerea despre omul Maria Sharapova. E ca și când ai cunoaște mai bine o persoană și ai spune că ”mda… nu e chiar cel mai rău om din lume. Are și părți pozitive”.

24474638_1294289880671409_1136609524_o.jpg

Nu fac mofturi. Nu arunc racheta. Nu îi ameninț pe arbitrii de linie. Nu renunț. Dacă vrei să mă învingi, trebuie să muncești pentru fiecare punct, pentru fiecare game. Nu îți dau nimic gratis.

Oricum ar fi, oricum ai percepe-o, cu bune și rele, trebuie să recunoaștem că Maria este o mare campioană.

Anunțuri

«O poveste este o promisiune» – Juniper

Poveștile adevărate nu se livrează cu ajutorul comunicatelor de presă. Iar când doi părinți își aștern experiența dureroasă, fără perdele, pur și simplu, cred că oricare dintre noi ar trebui să o citească, părinte sau nu. Și nu pentru că uite un exemplu de părinți stăruitori, încrezători și puternici, nu, dimpotrivă, pentru cât de umani sunt, pentru sinceritatea realității, pentru greșelile pe care le-au făcut ori pentru alegerile discutabile.

Citind-o pe Juniper, mi-am notat câteva rânduri, care cu toate că poate sună familiar, sunt reprezentative și pentru câteva momente din postura mea de părinte. Citatele sunt extrase de pe la începutul cărții, când nu știam exact ce întorsătură vor lua lucrurile, când abia începeam să o descopăr pe Kelley French, o tânără jurnalistă care își dorea să fie mămică cu orice preț. Și sincer, nu cred că m-am gândit că o să meargă atât de departe, dar, din nou, acesta este farmecul cărții acesteia, sinceritatea și transparența.

Îi eram datoare cu un tată fantastic. Îi eram datoare cu devotamentul meu deplin și cu toate eforturile de a fi un exemplu bun pentru ea.

Voiam să-mi ajut fiica să devină cea mai bună versiune a sa, nu o copie a mea.

”Îmi doream să cresc un copil încrezător și curajos. În copilărie fusesem timidă. Voiam să cresc un lider, un om cu capul pe umeri.

Cu toate că este o carte grea, apăsătoare prin detaliile procedurilor medicale, care involuntar, mi-au stârnit frustrarea, mi-am dorit să o parcurg, mi-am dorit să o văd pe Junebug dincolo de orice pericol și pe cei doi, Tom și Kelley, apropiați din nou. Am simțit cumva că se vor regăsi, pentru că oricât de greu le-ar fi fost, Junebug nu a fost degeaba ”un miracol”. Un copilaș cu așa o personalitate, nu avea cum să nu-i învețe o lecție despre viață și puterea speranței.

O experiență apăsătoare, cu pauze de plâns, de introspecție, de autocritică, de încurajare, dar în definitiv, o experiență pozitivă. Cu toate că pe Tom și Kelley i-a transfigurat, în același timp, i-a transformat în părinții absolut normali care sunt astăzi, cu griji, frustrări, slăbiciuni, bucurii și reușite.

Juniper cred că m-a ajutat să-mi depășesc teama de a mai scrie pe aici, din când în când, câteva rânduri despre cum e să fii mamă în momentele acelea când simți efectiv că îți vine să-ți iei câmpii sau când abia aștepți să se lase liniștea, să te poți furișa sub dușul fierbinte unde să stai minute bune, golindu-ți mintea de grija micului-dejun de a doua zi. Juniper este și despre faptul că este în regulă să vorbești de întreg pachetul, a deveni părinte, în mod sigur, nu e întotdeauna cel mai roz lucru care ți s-a întâmplat. 😉

«O poveste este o promisiune», mi-a spus Tom odată. «Este promisiunea că merită să așteptăm sfârșitul.»

”Să explorăm diabetul cu bufnițe”

La întrebarea, ușor retorică, ”Voi mai găsi eu ceva la fel de haios?”, răspunsul, în prezent, este inevitabil, da. Încă un Sedaris!

Să explorăm diabetul cu bufnițe” păstrează în mare parte aceeași nota umoristică a stilului care l-a consacrat pe David Sedaris, eseuri înțepătoare la propria adresă, îndreptate spre membrii familiei, ori spre terțe persoane, pe care le-a observat și despre care și-a notat cu însuflețire în caietul său de însemnări.

DSC_0639-2.jpg

Capitolele dedicate copilăriei rămân, în continuare, preferatele mele. Spre exemplu, m-a făcut să râd pe înfundate, dar m-a și uimit nonșalanța descrierii outfit-ului tatălui său la cină ori prin casă după ce se întorcea de la serviciu. Nu mulți ar spune adevărul despre tații lor, cum că ar umbla în cămașa de serviciu și indispensabili, arătând ca niște luptători de wrestling ori ca niște ”sugari care se fâțâie de colo-colo în scutece”. Pentru the many funny inside intel, trebuie să mulțumim relației lor aparte tată-fiu.

Trademark-ul pentru auto/ironia subtilă este atât de evident în aceste capitolele… și cu toate că sunt la cea de-a două carte, aș fi zis că m-am obișnuit, gata îi cunosc scriitura, ok, este funny, autoironic, but neah, tot m-a impresionat, mai ales, povestirile despre noncompetitivitatea lui la înot vs. insistențele mascate ale tatălui său în direcția asta. Ori când își concentrează atenția pe ”avantajele” de a avea o familie mare, mai mulți frați/surori mai mici: ”mai aveai trei și, mai târziu, patru frați pe care să-i iei în vizor, toți mai mici decât tine și fiecare cu propriile defecte: dinți de iepure, note proaste. Era ca și când ai fi pescuit un pește într-un butoi. Chiar dacă se lăsa cu pedepse, aveam ocazia să «comut canalele», asta însemnând, în cazul de față, să trec de la The Greg Show (un alt băiat, bun înotător, pe care îl venera Lou, tatăl lui David) la The David Show”.

Pe parcursul lecturii am descoperit și un David ușor sensibil, în timpul călătoriilor de promovare mereu alături de partenerul său Hugh, ori după ce una din cărțile lui a ajuns numărul 1 pe lista bestsellerurilor revistei Times, un David ecologist, iubitor de natură, de aer curat, ori un David ”apărător” al libertăților sistemului de sănătate. 😉

DSC_0645-2.jpg

Capitolul ”Să înțelegem totul despre bufnițe” este clar, ”o laudă” adusă simțului proprietății, care ne cuprinde în prezența ochilor misterioși ai acestor păsări nocturne. Întâmplarea lui David din acest capitol merită citită prima dată, mai ales, că spre sfârșitul acestuia, David descoperă câte ceva despre fascinația lui puerilă îndreptată spre anormalitate.

DSC_0662-2.jpg

Din categoria fun facts sau după cum am spus și data trecută, ”Let’s Explore Diabetes with Owls!”:

”Oare nu tocmai asta este frumusețea călătoriilor în țări străine – faptul că mereu dai peste ceva după care întorci capul? Ca să te miri, nu trebuie să fii fluent în nicio limbă, ci doar să stai bine mersi cu gura deschisă. Dar nu ca un prost, ci ca o persoană care a rămas fără cuvinte.”

 

Jurnal vs. Carnet de însemnări

”De foarte multe ori, acești termeni sunt folosiți interșantajabil și n-am înțeles niciodată motivul. Ambii au legătură cu cuvântul «zi», dar după părerea mea, jurnalul este un fel de depozit de idei – sunt gândurile taleașternute pe o foaie. Comparativ cu acesta, într-un carnețel de însemnări îți exprimi sentimentele. Cât despre verbul «a ține un jurnal» – un cuvânt care a apărut din senin, cam în același timp cu «a ține un album cu tăieturi din ziare» -, acesta nu spune despre tine decât că ești un ciudat care are prea mult timp liber.”

 

” – Primul ochi (este vorba despre un «aragaz simbolic», în felul acesta, obiectul studiului a fost mai accesibil explicat) reprezintă familia, al doilea, prietenii, al treilea, sănătatea, și al patrulea, munca. Ne-a explicat că, dacă voiai să ai succes, trebuia să renunți la unul dintre ochiuri, iar dacă voiai să ai succes pe bune, trebuia să renunți chiar a două dintre ele.”

Sofia, prima doamnă fermier

Citim și recitim de câteva zile o cărticică despre familie, copilărie și melci. Personajul central este o fetiță de patru ani, hotărâtă să se facă ”o doamnă fermier”. Exact, o doamnă fermier!

Sofia, căci despre ea este vorba, are doi frați gemeni, Matei și Marc sau Marc și Matei, cum se prezintă ei de fiecare dată amuzați, cu care se înțelege și nu prea. Adevărul e că au preocupări diferite, iar cu toate astea, Sofiei îi place să fie inclusă în jocurile lor, cursele cu melci fiind printre preferatele ei. De altfel, povestea începe cu o astfel de cursă, când Sofia găsește un melc micuț, cu o culoare ”gălbuie ca untișorul”, și complet diferit de melcii fraților ei.

După cursa de melci, Sofia îți anunță familia că atunci când va fi mare, se va face o doamnă fermier, iar la ferma ei va îngriji o singură vacă, al cărei lapte îl va bea ea tot, și pe care o va chema Floricica, va mai crește două găini drăguțe pe nume ”Aprilie” și ”Mai”, un ponei pe post de animal de companie, pe care nu-l va călări și căruia îi va da numele ”Sforăilă” și un porc – Pojar – ”deoarece o să fie un porc pătat, desigur”.

Dar până când visul i se va împlini, Sofiei nu îi rămâne decât să strângă ”buni pentru fermă” și să vadă de microferma încropită în magazia casei. ”Turmele și cirezile ei de vite” constau în gândaci de lemn, hrăniți cu bețe de chibrituri sau fulgi de porumb, miriapode, râme, pe care le ținea într-o cutie veche de tinichea plină cu pământ, urechelnițe, a căror creștere căpătase o nouă importanță în activitatea de fermier de zi cu zi, un limax enorm, maroniu-închis, și vreo douăzeci de melci, pe care îi ținea într-o cutie de carton, și, pe care îi hrănea cu frunze de varză.

Cu toate că nu este ca toate celelalte fetițe de vârsta ei, care se joacă cu ponei roz 😉 , Sofia este o fetiță încrezătoare și determinată, iar ”aventurile” ei îți captează atenția numaidecât, fie că ești mare, fie că ești mic. 😀 În plus, n-ai cum să nu o îndrăgești, mai ales când vezi că piticul căruia îi citești cartea, seară de seară, învăță, fără să-și dea seama, o serie de valori importante. Go team snail! 😀

Aventurile lui Sacha

Tu știai că paharele sunt clopote care și-au înghițit limba sau că stelele sunt, de fapt, nasturi cusuți pe cer de o croitoreasă? Eu una nu, iar acum că am citit ”Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” împreună cu Luca, cred că i-am dat și lui idei. 😀

DSC_0534.jpg

”Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” este o povestioară tare nostimă despre ziua de naștere a unui băiețel pungaș care vede totul în jurul lui cu alți ochi. Cu o minte ageră, în permanență, atent la toate explicațiile tatălui său, Sacha reușește să te cam lase cu gura căscată când îl auzi zicând ”când te superi cu iubire, supărarea trece repede” sau ”Nu dăm nume la ceea ce mâncăm. Dăm nume doar la ceea ce iubim.”

Bine, contează mult și că tatăl lui Sacha este foarte implicat în activitățile lui, că ia în serios absolut tot ceea ce spune sau că în joaca lor inversează rolurile tată-fiu, fiu-tată, empatizând perfect cu băiețelul lui. Îl completează, îi oferă răspunsuri dintre cele mai amuzante, de genul ”scaunele sunt 4PD”, ”și muștele și albinele au o zi de naștere”.

DSC_0536.jpg

O relație tată-fiu tandră, jucăușă, plină de ”glume care se glumesc”, ”supe care se supesc”, iar faptul că pe parcurs sunt inserate pasaje round-up ale micuțului Sacha, care analizează toate spusele tatălui, oferă poveștii și o latură realistă. În ce sens realistă? Îți dau un exemplu concret. De multe ori, Luca, la doi ani și patru luni, are aceleași porniri creativo-amuzante. L-am surprins cum, în joaca lui, reproducea, repovestea dialogurile purtate de-a lungul zilei cu noi sau cu prietenii lui de la creșă, și gândindu-mă la el așa, mi-am dat seama că treaba asta îl ajută cumva să priceapă mai bine prin ce a trecut ori să înțeleagă ce tocmai a învățat.

O poveste despre cum să-ți implici copilașul în activitățile cotidiene și de care nu te-ai fi gândit că acesta ar putea să se bucure într-o așa măsură. Adulții vor spune că Sacha are calități deosebite de viitor storyteller, iar copii îi vor îndrăgi pur și simplu castelul fermecat, înțesat de animale și povești cu sau despre animale.

DSC_0537.jpg

About Bookfest 2017

Am ajuns la Bookfest! Yey!… so, despre asta vreau să vă povestesc. 😀

Cu toate că târgul a fost la cea de-a XII-a ediție, pentru mine a fost prima, și cât de bine îmi pare că nu am ratat-o!

L-am luat pe hubby (vrând-nevrând :D) de mână, (știu eu că, de fapt, și-a dorit și el escapada noastră), l-am lăsat pe #greenmamasboy la bunici, și am tulit-o.

Într-o oră și un pic am ajuns. După cât ne-am învârtit după un loc de parcare eram sigură că va fi multă lume prezentă la eveniment. Am rezolvat repede și acest ”mic” detaliu și here we go! Cărți. Muuulte cărți! Just awesome!

Cred că am luat fiecare stand în parte, în căutare de diversitate. N-am venit după un titlu anume, we just went with the flow. 🙂 M-am bucurat de cărți, de mirosul lor, de atâtea persoane cu aceaași pasiune.

20170528_130101.jpg

Stock-ul de #1babybookpesaptamana s-a reînnoit rapid. I-am cumpărat pe Asterix și Obelix, o carte cu benzi desenate, pe curajoșii Gărzii Feline și am pus ochii pe Sacha și aventurile lui din Castelul fermecat, din colecția Nemi. Ce să mai, am fost surprinsă să văd cât de multe cărți pentru copii pot fi publicate. Cred că și ilustrațiile ajută, mai mult, îi încurajează pe cei mici să-și dorească să citească poveștile pline de pățanii dintre cele mai amuzante.

20170528_132117.jpg

Stand-ul Publica, a fost la mare căutare. Am dat câteva coate să-mi fac loc și să mă asigur că plec acasă cu titlurile de pe wishlist-ul meu, de fapt, al nostru. Hubby a fost foarte încântat să găsească autobiografia lui Ronnie OSullivan, și pentru că tot a început Rolland Garros-ul, a pus mâna și pe cartea despre Rafael Nadal. Eu, în schimb, mai girlish, am ales ”Nu genul ăla de fată„ de Lena Dunham, dacă ați urmărit serialul Girls difuzat pe HBO, știți despre ce vorbesc și ”10 materiale minune și poveștile lor” din Co-lecția de știință, o colecție dedicată celor mai interesante și importante idei științifice, descoperiri și inovații din lumea de azi. Nu mă voi opri aici. Mai vreau și alte titluri.

#bookfest, aici e de mine 😁

A post shared by Alina (@green.mama.blog) on

Le-am salutat și pe fetele de la Books Express. Am fost impresionată de prezentarea lor și am stat de povești cu Bogdana. Btw, Frida rulz, o voi purta o vreme! 😉

Am cumpărat de la Okian, ”Of Mice and Men” de John Steinbeck, o nuvelă pe care abia aștept să o citesc, mai ales că a fost ecranizată prin 1992, cu John Malkovich în rolul lui Lennie Small, iar regizorul, din câte îmi aduc eu aminte, a fost nominalizat pentru Palm d’Or la Festivalul de la Cannes.

Una peste alta nu știu cum a trecut timpul, iar după câteva ore am ieșit cu un zâmbet larg și cu multe plase pline de cărți. Ce poate fi mai frumos pentru a Sunday Date?!

”Eu o să vorbește drăguț cândva” ;)

Am încheiat cu bine o săptămână mai ciudățică, multe deadline-uri la job, copil bolnav, vreme capricioasă… Cu toate astea, statul pe-acasă cu Luca a avut beneficiile lui: quality time cu prietenașul meu și o carte bună, citită cât ai zice Sedaris.

Eu o să vorbește drăguț cândva” de David Sedaris ședea în bibliotecă nebăgată în seamă de vreo lună, dar mi-am adus aminte de #haibunreadingchallenge de maicarte cu un titlu atractiv”, iar titlul ăsta mi s-a părut mai mult decât potrivit.

Let’s ”Me Talk Pretty One Day”!

În agenda mea, am notat înainte, următoarele întrebări ”Voi râde cu lacrimi?”, ”Mi se va părea că se termină prea repede?”… DA și da, ar fi răspunsurile, după ce am dat-o gata în trei zile. 😀 Însă, acum, se ridică o nouă întrebare… ”Voi mai găsi eu ceva la fel de haios?”. (aștept recomandări 🙂 )

Mi-a plăcut scrierea lui pentru faptul că toate situațiile bizare în care intra, destul de des, au fost tratate ca atare, mai mult decât atât, le-a prezentat cu un spirit auto/critic, fără să facă exces de sarcasm. Practic, m-a determinat să încerc să privesc cu alți ochi momentele ”dificile” prin care, inevitabil, mai trec și eu, să nu mă las afectată, să fac haz de necaz, iar la sfârșitul zilei, să pun capul pe pernă cu zâmbetul pe buze.

De exemplu, David nu a fost câtuși de puțin deranjat să lucreze o vreme printre niște indivizi dubioși, care mai de care mai shady, dimpotrivă, s-a adaptat situației și cumva a început să aparțină găștii pestrițe formată din Lyle, un cântăreț de muzică folk, Ivan, un imigrant rus, Richie, un tip de 2 metri înălțime, 150 kg., fost condamnat pentru crimă și Patrick, angajatorul zgârcit. Cam asta a însemnat ”Marele salt înainte” pentru David, ”distinsul academician”. 🙂

Totuși, trebuie să recunosc că am regăsit, pe alocuri, și un David oarecum duios. (if that’s the case) M-a impresionat cum în aproape fiecare capitol este prezent tatăl său, Lou (căruia, de altfel, îi și dedică volumul): ”Când eram mic, tata…”. Cu toate că nu avea niciun interes comun cu tatăl său, David vorbește cu umor și tandrețe despre Lou. Înțeleg și de ce. Până la urmă cartea ar putea fi privită ca un elogiu la adresa lui Lou. Păi, Lou Sedaris a făcut o treabă destul de bună crescând 6 copii, cu toate ”prelegerile lui exasperante” ori cu împinsul de la spate în ”cariera” muzicală.

So, de la alegerea ingenioasă a titlurilor capitolelor, la glumele pe seama unor momente până la urmă penibile din viața lui, Sedaris m-a făcut să-mi doresc să mai vreau să-l citesc, să râd din nou pe înfundate cât timp doarme Luca, apoi să-i povestesc lui Marius, toate detaliile subtile, pățaniile (dacă le pot spune și așa) lui David, copilul sâsâit, dar și ale lui David, adultul responsabil… not!

Vă las mai jos și câteva fun facts pe care le-am descoperit parcurgând cartea:

  • băieții de 12 ani – cel mai barbar grup demografic care ar putea să existe;
  • Dexter Gordon – saxofonist tenor american, solist de muzică jazz;
  • Mr Natural – în top 35 al celor mai importante benzi desenate;
  • Sidney Sheldon – scriitor și scenarist american;
  • Fiecare dintre noi era un bărbat captiv într-un trup de copil.

Cartea o găsiți aici, și pe cuvânt, că merită citită. Te binedispune și chiar te face să râzi cu lacrimi. 😀

Patrick Mouratoglou. Omul care câștigă.

Totul este posibil. Nimic nu este bătut în cuie. Viața este o partidă de tenis. Intrăm în meci, ca și în viață, cu un potențial, cu un vis, cu temeri și incertitudini. Dând dovadă de ambiție, de curaj, de perseverență și de o doză considerabilă de inconștiență, putem muta și munții din loc.

New challenge for hubby 🎾 @editurapublica

A post shared by Alina (@green.mama.blog) on

Povestea lui Patrick Mouratoglou, este una atipică pentru lumea sportului alb și se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a lui Jose Mourinho, din fotbal. Cei doi au dus conceptul de ”coach” la un alt nivel, având în comun faptul că niciunul dintre ei nu a practicat sportul ce l-a făcut celebru, la un nivel profesionist.

Visul lui Patrick, a fost să devină un tenismen de clasă. Avea potențial, dar un conflict de personalitate cu tatăl său a făcut ca acest lucru să nu fie posibil. Cu toate acestea pasiunea sa pentru tenis s-a concretizat după aproape 10 ani, atunci când a obținut finanțarea necesară deschiderii unei academii de tenis în Franța, academie care a purtat numele lui Bob Brett (sportiv australian de succes), mai apoi a devenind Mouratoglou Tennis Academy.

Patrick explică ce înseamnă să fii ”coach”, ce presupune acest lucru, cum diferă conceptul de cel de ”antrenor”. Rolul ”coach”-ului în viața unui sportiv nu este acela de a-i asigura antrenamente de calitate (acesta revenindu-i antrenorului), ci acela de a-l ajuta să depășească greutățile. Un coach trebuie să adopte o logică pe termen mediu, să dezvolte armele jucătorului său, care să-i aducă victoria ulterioară, și, în același timp, să asigure rezultatele sportive și pe termen scurt, această combinație garantând victoria.

Printre primele colaborări ale sale au fost cu Sebastian Lavie, un tănăr australian, Irena Pavlovic, Marcos Baghdatis, căruia îi rezervă un întreg capitol în cartea sa, un cipriot extrem de talentat, dar și de capricios, Anastasia Pavliucenkova sau Aravane Rezai, pe care a dus-o chiar aproape de top 10 WTA.

Dar de departe apogeul carierei lui Patrick Mouratoglou este relația pe care acesta o are cu liderul mondial, Serena Williams.

Venind după o eliminare prematură la Rolland Garros, Serena l-a cunoscut pe Mouratoglou, care îl antrena în acea perioadă pe Grigor Dimitrov, pe atunci o tânără speranță a tenisului mondial, și au hotărât să lucreze împreună începând cu turneul de la Wimbledon, turneu pe care aceasta l-a și câștigat, într-o finală în care a învins-o pe Aga Radwanska, pe atunci nr. 2 mondial. A fost primul titlu de grand slam pentru Serena după doi ani de pauză.

Patrick consideră acest reper ca fiind ”începutul unei incredibile și noi aventuri (…) o aventură pe care a început-o în urmă cu o lună” (de atât timp dura colaborarea celor doi), fiind convins că va schimba istoria tenisului, alături de Serena. Au urmat Jocurile Olimpice, US Open și Turneul Campioanelor. Serena a redevenit rapid nr. 1 mondial și acum se luptă cu recordurile. Așa cum afirmă ea în Prefața aceste cărți ”Asta înseamnă că se afla sub tutela lui Patrick Mouratoglou. Omul care câștigă”. De altfel întreaga prefață prezintă elogiile marii campioane americane la adresa celui ce îi este alături și în prezent, caracterizându-l ca un antrenor fenomenal, dar și ca un om cu ”un caracter foarte frumos”.

17692240_1070472303053169_1185929110_o.jpg

Cartea lui Patrick Mouratouglu ne îndeamnă să fim optimiști, să credem în șansa noastră și în visele noastre, chiar dacă la un moment dat par a fi foarte departe de a se împlini, ”să fim mai buni decât ne-am obișnuit să credem” așa cum bine punctează și Valentin Protopopescu (jurnalist sportiv).

Merită!

#Greengiveaway magic

“Într-o pădure deasă și adâncă, trăia odată o vulpe. De când se știa pe lume, singurul ei prieten era steaua care îi lumina în fiecare noapte drumul prin pădure. Dar, într-o noapte, steaua nu mai apăru pe cer, iar vulpea se văzu nevoită să înfrunte întunericul de una singură…”

Seara trecută am reușit să citim cap coadă Vulpea și steaua de Coralie Bickford-Smith. Până acum ne-am tot oprit asupra gândăceilor și iepurașilor, pe care vrei nu vrei, trebuie să-i numeri, e musai să știm exact câți mișună pe acolo, prin pădure, în preajma vulpiței. 😀

Cu alte cuvinte, ilustrațiile sunt încântătoare, nu te poți dezlipi prea ușor de paginile frumos desenate. Pe #bebeLuca îl văd vrăjit de farmecul cărții, efectiv nu i-ar mai da drumul din brațe. 😀

Cât despre lectură, e pe cât de fermecătoare, pe atât de educativă. În fabule, vulpile sunt șirete, descurcărețe și calculate, ori în cartea asta minunată avem de-a face cu o altfel de vulpiță, un suflețel inocent care își caută un loc în lume. Iar aventura minunată prin care trece, o învață valorile prieteniei și ale curajului.

Cărticica asta e una din cele mai deosebite lecturi pe care #bebeLuca le-a strâns în biblioteca lui. Și pentru că vrea să povestească cu alți bebei despre călătoria fascinantă a vulpiței, s-a consultat cu #greenmămica lui, și am hotărât să dăm mai departe 2 astfel de cărți.

Mecanismul #greengiveaway-ului:

1│În primul rând, am o întrebare pentru voi: Când ai citit ultima dată o fabulă/o poveste cu și/sau despre necuvântătoare? Cu ce impresie ai rămas?

2│În al doilea rând, dacă ai vreun prieten/ă cu #babyreader (= bebeluș/copilaș interesat de cărticele), aștept în comentariile postului de pe Facebook (ori aici pe blog) răspunsul la întrebarea de mai sus, urmat de tagul cunoștinței căreia ai vrea să-i faci o surpriză frumoasă;

3│Eu zic că e ușor! 😉 Termen limită: 5 aprilie. În felul ăsta, mă întâlnesc și cu iepurașul de Paște să bucurăm cum se cuvine copiii citicioși.

Succes!

“Știa că undeva, acolo sus, se afla o stea care fusese cândva a ei. Și astfel, sub cerul plin de stele, vulpea își croi drum prin pădure.”

Ted Talks – primul meu discurs

Pregătisem un discurs pe care trebuia să îl susțin în fața unor mămici sau viitoare mămici. Un discurs despre ce înseamnă să fii mamă, ce schimbări se produc, ce responsabilități apar, ceva personal. Un eveniment cu mai mulți invitați și o temă care mi se potrivea, despre care aș fi vorbit ore întregi în fața oglinzii sau cu fetele la cafea. Dar în fața a 50 de perechi de ochi ațintiți asupra mea, care îmi urmăreau și analizau cu atenție și curiozitate fiecare gest, mimică, expresie a feței, credeți că a fost la fel?!

Nu chiar. Vorbitul în public este una dintre cele mai mari temeri pe care le cunoaște firea umană. Cred că unii se tem mai mult să vorbească în public decât se tem de păianjeni, de exemplu… Serios!

Eu una nu știam că am această temere. Credeam că nu poate fi chiar așa de greu… dar a fost. Am ajuns pe scenă, am luat microfonul și… m-am blocat. Am ridicat privirea, toată lumea era curioasă, pregătită cu pixuri, agende. Am zis „Oh, my god! Ce Doamne iartă-mă fac acum?!” A trebuit să amân discursul pentru următoarea întâlnire, le-am zis celor din public ceva scurt despre mine, o povestioară ușoară despre Luca și că urmează să revin peste o lună cu ceva mai mult curaj. Era o întâlnire lunară a mămicilor, o comunitate, ceva friendly, așa că m-au înțeles și m-au încurajat.

Am ajuns acasă. Am fost destul de supărată. Dar m-am apucat imediat de ceva research (trebuia să fac asta înainte, dar asta e).

Așa am dat peste Ted Talks… bine, nu din prima. Am citit multe articole, am vizionat destul YouTube, dar multe făceau referire la discursurile Ted.

Am găsit cartea aici…  și apoi am început să o citesc cu entuziasm.

Mi-am schițat un To Do List pentru un discurs simpatic și util.

Plecând de la esența cărții, că scopul unui discurs e acela de a spune ceva cu sens, mi-am creat un fir roșu, un fel de nucleu al discursului, de maxim 15 cuvinte (la mine a fost destul de ușor, deh, e frumos să fii mămică), pe care l-am dezvoltat astfel încât să atrag publicul de partea mea încă de la început, asta fiind una din problemele care apar frecvent și despre care am citit în carte. Publicul se plictisește repede. O, da! De câte ori nu m-am plictisit și eu…

A fost nevoie să evit discursurile capcană, precum cele comerciale, vorbăria organizațională sau prestația inspirațională. Nimănui nu-i place să te audă că te lauzi și că ești cea mai bună mămică… aşa că mi-am propus să transmit lucruri utile și practice.

Acum am un discurs, l-am avut și prima dată, totuși ce n-am mers?!

Cred că n-am interacționat prea bine cu publicul. Poate nu ne-am conectat. În sensul ăsta, mi-am notat câteva sfaturi utile din carte care mi-au prins foarte bine: „Trebuie să te conectezi cu publicul! Fă contact vizual, arată vulnerabilitate, fă-l să râdă!”

Mici trucuri de la cei cu experiență. Notat.

Am trăit experiența multor vorbitori parcurgând cartea Ted Talks, m-am pregătit pentru multe din situațiile care se pot ivi pe scenă, le-am înțeles și am încercat să le personalizez discursului meu.

Cred că am reușit. La următoarea întâlnire m-am simțit confortabil pe scenă și am transmis ceea ce mi-am dorit, iar publicul a fost foarte receptiv. Mi-am făcut mulți prieteni noi.

M-am întors acasă, Ted Talks era tot la mine pe birou. Am zâmbit. A fost aliatul meu. Un ghid pentru un discurs reușit. Recomand.