About Bookfest 2017

Am ajuns la Bookfest! Yey!… so, despre asta vreau să vă povestesc. 😀

Cu toate că târgul a fost la cea de-a XII-a ediție, pentru mine a fost prima, și cât de bine îmi pare că nu am ratat-o!

L-am luat pe hubby (vrând-nevrând :D) de mână, (știu eu că, de fapt, și-a dorit și el escapada noastră), l-am lăsat pe #greenmamasboy la bunici, și am tulit-o.

Într-o oră și un pic am ajuns. După cât ne-am învârtit după un loc de parcare eram sigură că va fi multă lume prezentă la eveniment. Am rezolvat repede și acest ”mic” detaliu și here we go! Cărți. Muuulte cărți! Just awesome!

Cred că am luat fiecare stand în parte, în căutare de diversitate. N-am venit după un titlu anume, we just went with the flow. 🙂 M-am bucurat de cărți, de mirosul lor, de atâtea persoane cu aceaași pasiune.

20170528_130101.jpg

Stock-ul de #1babybookpesaptamana s-a reînnoit rapid. I-am cumpărat pe Asterix și Obelix, o carte cu benzi desenate, pe curajoșii Gărzii Feline și am pus ochii pe Sacha și aventurile lui din Castelul fermecat, din colecția Nemi. Ce să mai, am fost surprinsă să văd cât de multe cărți pentru copii pot fi publicate. Cred că și ilustrațiile ajută, mai mult, îi încurajează pe cei mici să-și dorească să citească poveștile pline de pățanii dintre cele mai amuzante.

20170528_132117.jpg

Stand-ul Publica, a fost la mare căutare. Am dat câteva coate să-mi fac loc și să mă asigur că plec acasă cu titlurile de pe wishlist-ul meu, de fapt, al nostru. Hubby a fost foarte încântat să găsească autobiografia lui Ronnie OSullivan, și pentru că tot a început Rolland Garros-ul, a pus mâna și pe cartea despre Rafael Nadal. Eu, în schimb, mai girlish, am ales ”Nu genul ăla de fată„ de Lena Dunham, dacă ați urmărit serialul Girls difuzat pe HBO, știți despre ce vorbesc și ”10 materiale minune și poveștile lor” din Co-lecția de știință, o colecție dedicată celor mai interesante și importante idei științifice, descoperiri și inovații din lumea de azi. Nu mă voi opri aici. Mai vreau și alte titluri.

#bookfest, aici e de mine 😁

A post shared by Alina (@green.mama.blog) on

Le-am salutat și pe fetele de la Books Express. Am fost impresionată de prezentarea lor și am stat de povești cu Bogdana. Btw, Frida rulz, o voi purta o vreme! 😉

Am cumpărat de la Okian, ”Of Mice and Men” de John Steinbeck, o nuvelă pe care abia aștept să o citesc, mai ales că a fost ecranizată prin 1992, cu John Malkovich în rolul lui Lennie Small, iar regizorul, din câte îmi aduc eu aminte, a fost nominalizat pentru Palm d’Or la Festivalul de la Cannes.

Una peste alta nu știu cum a trecut timpul, iar după câteva ore am ieșit cu un zâmbet larg și cu multe plase pline de cărți. Ce poate fi mai frumos pentru a Sunday Date?!

Peretele cu crocodili

Când locuiești într-un apartament cu două camere (și spuneți-mi că nu numai eu trec prin asta), cu un mititel năstrușnic care are nevoie de spațiu pentru aș desfășura toate activitățile bebelușești, te încearcă dorul de remobilare, reamenajare, de nou. Nu cred că intră în discuție plictiseala de ce ai reușit să faci până acum, dar când vezi că spațiul tău personal este încet, încet invadat de un „dictator” cuceritor, parcă te încearcă gânduri de exilare către o cameră a lui și doar a lui. Și pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de simple și cheap, you start small.

De exemplu, poți să decorezi un perete cu motive ludice, florale, care să inducă o oarecare transformare timidă, precoce a dormitorului tău extrem de bine gândit și proiectat, în viitorul culcuș al copilului mic și răsfățat. 😀

DSC_0295.JPG

Buun, so, you start small. 4-5 rame de la Ikea (pe care le aveam deja), o carte de colorat minunată și creioane colorate magice. Cam de asta ai nevoie, în primă instanță. În timp, în funcție de preferințele artistice ale micuțului, poți înlocui desenele cu altele noi, colorate în nuanțe mai închise, mai pastelate, în roz sau albastru, după cum te lasă inima. 😉 Mi-au făcut cu ochiul și alte desene, pe care probabil, le vom colora împreună pentru o experiență autentică, un teachable moment mamă-fiu.

„Dincolo de linii”, de altfel, o carte de colorat tare faină, m-a inspirat, inițial, cu desenele ei tipărite pe o singură față (pentru a putea fi ușor înrămate), cu formatul parcă anume tipărit pentru ramele mele disponibile și varietatea artiștilor care au contribuit cu ilustrațiile încântătoare (unele de-a dreptul hipnotizante).

Get creative! Mă gândesc acum că desenele ar putea foarte frumos să fie agățate de niște fire simple, albe, în jurul corpului de iluminat. Cred că ar putea crea efectul unui abajur, împrăștiind discret o lumină caldă și colorată în camera piticului.

Dacă ai alte idei, te invit să le scrii pe aici. 🙂 Iar dacă ți-a plăcut ideea de mai sus și ți-ar plăcea o astfel de carte de colorat, urmărește-ne pe pagina de facebook pentru un viitor #greengiveaway. Sharing is caring! 🙂

Ted Talks – primul meu discurs

Pregătisem un discurs pe care trebuia să îl susțin în fața unor mămici sau viitoare mămici. Un discurs despre ce înseamnă să fii mamă, ce schimbări se produc, ce responsabilități apar, ceva personal. Un eveniment cu mai mulți invitați și o temă care mi se potrivea, despre care aș fi vorbit ore întregi în fața oglinzii sau cu fetele la cafea. Dar în fața a 50 de perechi de ochi ațintiți asupra mea, care îmi urmăreau și analizau cu atenție și curiozitate fiecare gest, mimică, expresie a feței, credeți că a fost la fel?!

Nu chiar. Vorbitul în public este una dintre cele mai mari temeri pe care le cunoaște firea umană. Cred că unii se tem mai mult să vorbească în public decât se tem de păianjeni, de exemplu… Serios!

Eu una nu știam că am această temere. Credeam că nu poate fi chiar așa de greu… dar a fost. Am ajuns pe scenă, am luat microfonul și… m-am blocat. Am ridicat privirea, toată lumea era curioasă, pregătită cu pixuri, agende. Am zis „Oh, my god! Ce Doamne iartă-mă fac acum?!” A trebuit să amân discursul pentru următoarea întâlnire, le-am zis celor din public ceva scurt despre mine, o povestioară ușoară despre Luca și că urmează să revin peste o lună cu ceva mai mult curaj. Era o întâlnire lunară a mămicilor, o comunitate, ceva friendly, așa că m-au înțeles și m-au încurajat.

Am ajuns acasă. Am fost destul de supărată. Dar m-am apucat imediat de ceva research (trebuia să fac asta înainte, dar asta e).

Așa am dat peste Ted Talks… bine, nu din prima. Am citit multe articole, am vizionat destul YouTube, dar multe făceau referire la discursurile Ted.

Am găsit cartea aici…  și apoi am început să o citesc cu entuziasm.

Mickey is trying really hard to give a speach. I'm thinking he's doing ok 😁

A post shared by Alina (@green.mama.blog) on

Mi-am schițat un To Do List pentru un discurs simpatic și util.

Plecând de la esența cărții, că scopul unui discurs e acela de a spune ceva cu sens, mi-am creat un fir roșu, un fel de nucleu al discursului, de maxim 15 cuvinte (la mine a fost destul de ușor, deh, e frumos să fii mămică), pe care l-am dezvoltat astfel încât să atrag publicul de partea mea încă de la început, asta fiind una din problemele care apar frecvent și despre care am citit în carte. Publicul se plictisește repede. O, da! De câte ori nu m-am plictisit și eu…

A fost nevoie să evit discursurile capcană, precum cele comerciale, vorbăria organizațională sau prestația inspirațională. Nimănui nu-i place să te audă că te lauzi și că ești cea mai bună mămică… aşa că mi-am propus să transmit lucruri utile și practice.

Acum am un discurs, l-am avut și prima dată, totuși ce n-am mers?!

Cred că n-am interacționat prea bine cu publicul. Poate nu ne-am conectat. În sensul ăsta, mi-am notat câteva sfaturi utile din carte care mi-au prins foarte bine: „Trebuie să te conectezi cu publicul! Fă contact vizual, arată vulnerabilitate, fă-l să râdă!”

Mici trucuri de la cei cu experiență. Notat.

Am trăit experiența multor vorbitori parcurgând cartea Ted Talks, m-am pregătit pentru multe din situațiile care se pot ivi pe scenă, le-am înțeles și am încercat să le personalizez discursului meu.

Cred că am reușit. La următoarea întâlnire m-am simțit confortabil pe scenă și am transmis ceea ce mi-am dorit, iar publicul a fost foarte receptiv. Mi-am făcut mulți prieteni noi.

M-am întors acasă, Ted Talks era tot la mine pe birou. Am zâmbit. A fost aliatul meu. Un ghid pentru un discurs reușit. Recomand.

„Salutări din partea celor fără cod de bare”

Povesteam acum ceva timp despre Dilema Omnivorului… După prima parte din carte, despre care am scris câte ceva aici, Michael Pollan abordează, într-un al doilea capitol amplu, lanțul trofic organic.

Organic… sună bine, nu?!… pare ceva în care poți avea încredere… cel puțin așa a fost pentru mine. Dar citind cu atenție povestea puiului de hipermarket, (puiul acela pe care îl cumpărăm de fiecare dată când ieșim la cumpărături), fie el și cu etichetă “organic”, am început să mă gândesc de două ori la ceea ce pun în coș, pentru mine și pentru bebe Luca. Și asta pentru că analiza făcută de Pollan arată foarte clar, cum puiul organic nu diferă cu nimic de varianta sa industrială, în sensul că nici acesta  nu știe și nu poate să fie “liber”, fiindcă nu înțelege pe deplin ideea mișcării neîngrădite, nu știe să mănânce iarbă, nu știe să iasă din cotețul în care s-a născut, și din care va pleca către noi, consumatorii. 😦 Trist. De ce?! Totul a plecat de la interesele producătorilor, agrobusinessmen-ilor, pentru care paleta termenului de produs “organic” a trebuit să se lărgească la maxim, iar, ca de obicei, o mână de ajutor a fost dată de programele guvernamentale.

Așadar ferma unde cresc puii organici presupune, printre altele, existența unui spațiu verde, spațiu cu iarbă, unde puii să iasă și “să se recreeze”. Puiul, însă, nu înțelege acest lucru și nu profită, percepția sa față de acel spațiu, oricum foarte mic, fiind una de frică de necunoscut. În concluzie, care e partea organică?!

Trecând la drumul salatelor “organice” până în hypermarket, modalitățile de ambalare, proprietățile pe care acestea le pierd, ca urmare a proceselor tehnologice, inevitabile în cazul ambalării, vidării, transportării, autorul sintetizează că ar fi o greșeală să presupunem că termenul organic pe o etichetă înseamnă automat aliment sănătos, mai ales, când acesta apare pe alimente procesate și aduse de la mare distanță, care și-au pierdut din valoarea nutritivă și din gust, cu mult înainte să ajungă pe masa noastră.

În cele din urmă, Michael Pollan ajunge la ferma Polyface, un adevărat exemplu de producător de hrană organică. Polyface este o fermă de mici dimensiuni, care aprovizionează doar o regiune din USA, unde oamenii vin cu încredere și cumpără produsele lor știind că sunt de calitate. Pornind de la folosirea judicioasă a materiilor prime, precum iarba, cei de la Polyface au pus bazele unei ferme, care arată ca un sistem natural, în care foarte puține lucruri se pierd, majoritatea fiind transformate în lucruri utile, realizându-se astfel un lanț trofic natural.

Autorul face o comparație între puii organici analizați anterior și puii crescuți la ferma Polyface. Modul transparent în care aceștia din urmă sunt crescuți, posibilitatea cumpărătorului de a asista la tăierea puilor, la pregătirea lor pentru vânzare, la analizarea mediului lor de viață, l-au impresionat plăcut făcâdu-l să afirme că merită, cu siguranță, un preț mai mare, fiind un produs care îți prezintă încredere.

DSC_0235.JPG

Ultima parte din Dilema Omnivorului prezintă lanțul trofic reprezentat de pădure, de vânători-culegători, fiind prezentate povestioare despre cum să alegi ciupercile comestibile sau cum să vânezi un porc mistreț. Ai nevoie de oameni pricepuți lângă tine, îți pot spune cu siguranță. 😀

Mi-a plăcut cartea și o recomand.  Michael Pollan a abordat un subiect din ce în ce mai controversat și mi-a oferit o imagine mai profundă a deprinderilor noastre culinare.

Într-o societate și o economie de piață în care, de cele mai multe ori prețul dictează, cred că o educație alimentară este imperios necesară pentru a ne menține un set de valori și de principii care să ne conducă la un stil de viață sănătos.

Mami, facem un puzzle?

Atenția, nevoia de ordine, chiar și logica copilului tău se manifestă în feluri nebănuite atunci când îl urmărești jucându-se. Ce fel de jocuri crezi că-i oferă prilejul de a se concentra și de a lucra cu mâinile? Am enumerat mai jos 5 tipuri de puzzle-uri care, din punctul meu de vedere, stimulează dezvoltarea copilului, capacitatea acestuia de concentrare și sporesc cunoștințele sale despre lume, ținând cont, în același timp, și de interesul lui pentru limbaj, vocabular.

1│Cuburile de plastic:

DSC_0134.JPG

 

Vin la pachet într-o sumedenie de culori și forme, însă fără prea multe exemple de ansamble, which is ok. În rest, rămâne să accesezi tu sertarul imaginație și să-ți uimești piticul cu tot felul de construcții.

Este bine, totuși, să nu faci pe eroul (pentru tăticii zeloși 😉 ). Începe cu forme simple, din câteva piese, atrage-i atenția, observă-i reacția. Apoi, implică-l, fă-l să-și dorească să contribuie și el. Încet-încet vei observa cum îți va cere să construiți ceva anume, folosind doar cuburi de culoare roșie. 😀

2│Cuburile din lemn (cu cifre):

DSC_0125.JPG

Și acestea se găsesc într-o sumedenie de forme și culori. Le prefer pe cele din lemn, doar pentru aspectul fizic, deși cele din plastic sunt poate mai home-friendly: dacă micuții le-ar arunca, nu ar strica mare lucru, dar imaginează-ți ce s-ar putea întâmpla dacă ar arunca cu cele din lemn într-o oglindă ori într-un tv? The horror! :O

Anyways, cuburile din lemn cu cifre sunt utile atunci când poate încercați să adunați și să sortați celelalte cuburi în funcție de culori sau forme. După ce formați grămăjoarele, în dreptul fiecăreia, așezați cubul care indică și numărul pieselor. În felul acesta, cred că piticii ar vizualiza și interioriza mai eficient și in a funny-playful kinda way noțiunea de “numărat”.

În orice caz, ambele tipuri de cuburi sunt educative în egală măsură.

3│Puzzle-urile din lemn ilustrând animale:

DSC_0124.JPG

Până la vârsta de 1 an, 1 an și jumătate, pentru etapa de descoperire a îmbinărilor sunt indicate puzzle-urile cu 2 până la 5 piese. După vârsta de 2 ani, copiii se vor descurca și cu puzzle-uri cu până la 10-12 piese, desigur, în ritmul și după logica proprie.

Potrivit pedagogiei Montessori, cele mai accesibile sunt cele de zoologie. Se pare că ar fi mai ușor de realizat, dar cred că s-a și demonstrat că cei mici sunt cu mult mai încântați să rezolve astfel de jocuri cu animăluțe decât cu prinți și prințese, de exemplu. (mințișoarele lor vin la pachet, în mod sigur, cu o afinitate nemărginită pentru animale ❤ ).

4│Puzzle-urile din lemn un pic mai “complicate” (cu litere):

DSC_0121.JPG

Nu e musai ca orice copil să învețe literele de la o vârstă fragedă, dar de ce să nu încerci să-l ajuți măcar să facă niște conexiuni de felul:

  • litera și animalul: C de la cămilă, I de la iepure;
  • litera și obiecte din jurul lui: J de la jucărie, M de la măsuță;
  • litera și numele apropiaților: G de la Gabi, R de la Roxi.

După ce micuțul se familiarizează cât de cât cu idea de “literă-cuvântul X începe cu litera…”, poți să încerci să schimbi, treptat, corelațiile cu alte exemple. Astfel, aproape că fără să-ți dai seama, ei vor stoca o mulțime de cuvinte, îmbogățindu-și vocabularul, și iată, învățând alfabetul. 😉

5│Cartonașele (mie îmi plac cele Montessori, editura Gama) cu ilustrații realiste:

DSC_0130.JPG

În jurul vârstei de 2 ani (poate și puțin mai devreme), poți să introduci joaca cu astfel de cartonașe sau “carduri dicționar”. Acestea pot reprezenta animale, forme și culori, fructe și legume, ori meserii (nivel hardcore :D).

Pe lângă elementul de dezvoltare a vocabularului, cartonașele vor dezvălui copiilor varietatea lumii, cu ajutorul lor reușind să cunoască tot felul de obiecte, pe care, de altfel, nu le văd zi de zi.

Răsfoindu-le de fiecare dată când se joacă, vei observa cum singurei te vor întreba ce vor să ilustreze anumite foto, îți vor spune chiar și unde au mai văzut ceva asemănător sau vor face niște ochișori mari în semn că nu cunosc destinația obiectului respectiv.

Crezi că astfel de puzzle-uri răspund și nevoii de ordine a copilului?

Tu ce tipuri de jocuri de acest fel ai folosit? Ai descoperit cumva și alte tipuri de puzzle-uri minune? 🙂

Dilema omnivorului… din mine

Hubby s-a apucat din nou de citit. Să vedem ce ne mai povestește. 😀

Dilema omnivorului este o carte de succes, o carte care ne-a inspirat realmente, care ne-a deschis noi orizonturi și care ne-a răspuns la multe întrebări, într-o manieră simplă și precisă.

În ultima vreme, chiar am încercat să fim mult mai atenți la ceea ce mâncăm, să gătim cât mai natural, mai neprocesat și să ne documentăm puțin înainte de a consuma un anume aliment, citind cu atenție etichetele produselor pe care le cumpărăm.

Fără să ne dăm seama, ne frământau două din întrebările care stau la baza aceste cărți:

“Ce trebuie să mâncăm?”

“Ce mâncăm de fapt?”

Autorul Michael Pollan începe să ne relateze aventura sa inițiatică, pornind de la imaginea perfectă a unui hypermarket, cu raioane mari, așezate în mod strategic, pline de produse care mai de care mai variate, raioane care niciodată nu sunt goale, oricâți clienți ar fi prezenți, dar și pornind de la curiozitatea: “Cum au ajuns toate aceste produse acolo?”.

Cartea Dilema omnivorului este structurată în trei părți, corespunzătoare lanțurilor trofice propuse de autor: industrial, organic și vânătoresc-crescut.

Lanțul trofic industrial este explicat plecând dintr-un lan de porumb, din Iowa, și sfârșindu-se cu un prânz în familie mâncat la McDonald’s, în timpul unei plimbări cu mașina. Nouă imaginea finală ne-a creat o senzație de déjà-vu… Ups!

Am aflat multe istorioare despre porumb și implicațiile acestuia în alimentație, despre rolul de “plantă protocapitalistă”, în sensul unei monede de schimb. Ajungând în secolul XX am găsit și informații despre apariția speciilor hibride (care determinau productivitatea superioară, dată fiind capacitatea de adaptare a porumbului, putând fi plantată de patru ori mai mult pe aceeași suprafață) și despre folosirea îngrășămintelor chimice pe bază de azot (după al doilea Război Mondial).

Toate aceste schimbări au adus pe piață o supraofertă de porumb, fapt ce a condus la scăderea masivă a prețurilor. A fost introdus conceptul de “porumb marfă”, pierzându-se astfel legătura dintre producătorul de hrană și consumatorul final, și lăsând loc industrializării.

DSC_0115.JPG

Michael Pollan și-a continuat călătoria, urmărind drumul porumbului și modul cum acesta ajunge să fie consumat de către un juncan dintr-un combinat zootehnic. Cu toate că prin natura lui, acesta este un animal erbivor, juncanul este silit să mănânce porumb, fiind îngrășat forțat și obligat să consume medicamente, pentru a putea supraviețui schimbărilor, ulterior, fiind sacrificat și trimis pe mesele noastre la un preț cât mai mic.

O altă etapă în industrializarea porumbului este prezentată ca fiind descompunerea acestuia prin procedeul măcinării ude – o versiune industrială a digestiei – într-o mulțime de substanțe, pe care acum mi le amintesc de pe etichetele produselor: acid citric, acid lactic, gumă de xantan și altele.

Totodată, m-a frapat faptul că marii producători de sucuri acidulate Coca Cola și Pepsi (pe care nu le mai consum de ceva vreme și vă recomand și vouă același lucru) folosesc încă din 1984 siropul de porumb în produsele lor, în locul altor îndulcitori. De ce? Pentru că este foarte ieftin!

În final, cum vă spuneam, este explicată senzația plăcută, cauzată de șocul de carbohidrați și grăsimi ce inundă creierul într-o baie de substanțe chimice, după ce consumăm o masă la McDonald’s.

Suntem ceea ce mâncăm, iar această parte industrială din cartea Dilema omnivorului mie unul mi-a arătat și latura mai puțin cunoscută a lucrurilor, fiind evidențiat procesul tehnologic al mâncării de la prima verigă (fermierul), până la valorificarea produsului finit, dar și toate implicațiile acestui proces: poluare, decizii politice, factori umani și multe altele.

Recomand! Cartea o găsiți aici. Va urma!

#greengiveaway 2

They say february is all about love! I say it’s all about reading! 😉

Povesteam zilele trecute, cum mi-a încolțit în minte o idee să organizez un giveaway livresc o dată pe lună. Buuun… Păi m-am decis! Let’s do this! 😀

Mecanismul “mini-concursului” e simplu: sub hashtag-ul #greengiveaway, voi posta, lunar, câte un articol pe blog (vezi articolul lunii ianuarie aici), în conținutul căruia voi anunța cartea “pusă la bătaie” și întrebarea, cumva tematică și poate doar puțin subiectivă. Răspunsurile voastre le voi aștepta (aici sau pe pagina de facebook la postarea pin-uită) până în data de 23 a fiecărei luni când voi anunța câștigătorul.

M-am gândit că ar fi minunat să vă cer să-mi sugerați ce v-ar plăcea să citiți în februarie, așa că voi ați hotărât! Vara în care mama a avut ochi verzi de Tatiana Țîbuleac. De ce cartea asta e perfectă pentru luna februarie? Să vedem:

1│respectăm HaiBun Reading Challenge – februarie: o carte scrisă de un autor basarabean;

2│ne pliem și pe The Big Okian Reading Challenge 2017 – cred că merge la o carte într-o singură zi;

3│motivul 3 îl completați voi… De ce cartea asta e perfectă pentru luna februarie? 😉

Pentru mine, cartea e perfectă, pentru că pe la începutul lui ianuarie, o frază din articolul lui Zavatos “Un trio de moldoveni s-a strecurat șmecherește pe rafturile îndoite ale bibliotecii mele.” got me thinking… dar eu nu am niciun autor basarabean în bibliotecă, darămite să fi citit vreunul. Cum e posibil? Ce-am făcut până la vârsta asta? Trebuie să remediez treaba asta!

So, will you join me on this adventure? 😀